Orlando Postuman
(By Nóra Ugron)
Read Ebook | Size | 26 MB (26,085 KB) |
|---|---|
| Format | |
| Downloaded | 654 times |
| Last checked | 13 Hour ago! |
| Author | Nóra Ugron |
Poate că este un mit faptul că mai multe ciuperci cresc de lună plină, însă este un mit drag, magic și nedăunător. Cântecele și descântecele pe care le lansăm în lume, miturile și poveștile pe care sunt bazate au o forță. Au puterea de a face spațiu, de a crea adăpost sau, din contră, de a invizibiliza și a minimiza. Acest volum de poeme scris de Nóra Ugron își întinde rizomii afectivi și lirici înspre o întreagă comunitate, atât locală cât și globală, de voci care răspund Puterii. Răspund prin revoltă, răspund prin iubire, răspund prin grijă și afectivitate queer. Răspund depășind „rușinea” pe care o proiectează patriarhatul literar pe sentimentalitatea iubirii. Răspund lăsându-se pradă durerii pierderii până când aceasta e destructurată. Răspund fără dorința de a se încadra în lume, ci de a făuri o alta, împrăștiindu-și sporii într-o rețea feministă, răspund „împreună căci singure nu se poate”. (Maria MARTELLI)
Poemele Nórei Ugron eliberează și onorează spiritul unei La Llorona milenială, care își jelește dispariția iubitei deasupra apelor, păduceilor, omizilor și ciupercilor, plăntuțelor de apartament, într-o odă ecofeministă unde iubita e pădurea, pădurea e omida, omida e valul mării și prin valul mării poate sclipește peștele, în solzii căruia s-ar reflecta, iarăși, fața iubitei pierdute, dacă peștele n-ar fi dispărut în urma distrugerii mării și a vieților tuturor ființelor vii pentru profit infinit. Orlando Postuman aduce poeziei contemporane, cu multă demnitate și grijă, o bocitoare a acestor tărâmuri estice, care învelește în jale și mângâiere, și lacrimi pământul ars de extractivism. Asumându-și, cu mult curaj, ceea ce a fost numit peiorativ drept sentimentalismul femeilor, în această carte poeta crește un întreg ecosistem al doliului, atât de necesar pentru vremurile noastre pline de sfârșituri ale lumilor, individuale și colective. Avem nevoie de bocitoare care să ne deschidă ușile spre jalea din inimile noastre, după ape, păduri și după foste iubite, după prietene și plante și pești pe care n-o să-i mai vedem niciodată, după tot ce-a fost ars, ucis, zdrobit, sfărâmat; după tot ce dispare din fața ochilor noștri pe zi ce trece. Și pe lângă jale, când nu fugi de ea, e speranța; pe lângă jale, puterea transformatoare a comuniunii cu celelalte ființe. Pe lângă jale, iubirea. Posibilă, vindecătoare, abundentă și fără sfârșit. (Carolina VOZIAN)”
